Pantheonul de la Volovăţ

Volovăţul este o localitate rurală, renumită pe harta istorică şi spirituală a Bucovinei (şi nu numai a Bucovinei). Aici Dragoş Vodă, primul descălecător, şi-ar fi stabilit întâia tabără pe teritoriul Moldovei, lăsând, ca semn al evenimentului, o biserică de lemn în interiorul căreia se crede că ar fi fost şi înmormântat. Peste circa două veacuri şi jumătate, Ştefan cel Mare şi Sfânt a mutat-o la Putna, lângă ctitoria sa, construind în loc o biserică de piatră, ultima dintre ctitoriile sale terminată şi sfinţită ca atare. Prin urmare, iată că Volovăţul este de două ori o localitate voievodală!

Tot aici se mai văd şi astăzi (spre jalea noastră şi ruşinea – de-or mai fi ştiind ce-i aceea – celor care le lasă pradă părăduirii) ruinele unei foste biserici de piatră, ctitorită de un anume Giurgiu (Giurgea), mare sfetnic în Sfatul Domnesc al lui Alexan-dru cel Bun, pe la 1401, biserică, se înţelege, anterioară celei ştefaniene. Fie şi numai prin misterul care o înconjoară, această biserică sporeşte faima Volovăţului, ceea ce nu va să însemne că acest mister trebuie perpetuat.

Făcând un salt peste timp, constatăm că, la un moment dat, „pe vremea Austriei”, la Volovăţ s-a impus un preot luminat şi perseverent, căruia înşişi stăpânitorii străini i-au acordat tot respectul cuvenit, înnobilându-l cu titlul de cavaler: arhiprezbiterul stavrofor dr. Oreste Tarangul. Ce să mai vorbim de efervescenţa culturală înregistrată pe la sfârşitul veacului al XIX-lea şi în perioada interbelică, situată la un nivel care îndreptăţeşte atenţia pe care presa timpului i-a acordat-o în mai multe rânduri şi pe care un ziarist ca Valeriu Branişte şi un intelec-tual ca Leca Morariu o con-semnează, şi ei, admirativ.

A urmat în viaţa localităţii, după 1945, o perioadă de com-pletă uitare şi abandon spiritual, explicată de unii prin faptul că, fiind situat în coasta unui oraş aşa de fudul precum Rădăuţiul, Volovăţului i-ar fi fost absorbite, prin însuşi a-cest fapt, şi eclipsate toate re-sursele spirituale de care mai putea dispune.

Ei bine, părintele stavrofor Dumitru Valenciuc, un tip bă-tăios, cu mintea luminată şi scormonitoare, gata oricând să meargă, până la Dumnezeu, de gât cu agenţii nepăsării şi ai indolenţei, şi-a propus şi a reuşit să contribuie (aproape) de unul singur şi în mod ho-tărâtor la revigorarea vieţii spirituale de la Volovăţ, încă de la instalarea sa în această parohie, reactivându-i tradi-ţiile, amplificându-le, corec-tându-le, instalându-le integrator în viaţa comunităţii de azi, chiar dacă a deranjat multe habitudini inerte şi şi-a făcut rost de multe neplăceri trecă-toare. O dovedesc nu numai aporturile sale majore şi decisive la cele două aniversări fundamentale pentru volovă-ţeni (500 de ani de la sfinţirea bisericii ştefaniene şi 600 de ani de la prima atestarea docu-mentară a localităţii), dar şi (z)baterea sa, eroică, pentru ca biserica să intre, în sfârşit, într-o necesară restaurare, demnă de remarcabila ei va-loare în contextul obiectivelor arhitectural-religioase şi isto-rice similare.

Toate acestea (cu excepţia restaurării care abia a înce-put) au fost, într-un fel sau altul, consemnate de harnicul şi răzbătătorul preot în câteva cărţi (la una dintre ele l-a an-gajat chiar şi pe fiul său, tânărul şi învăţatul teolog Ioan-Paul Valenciuc) care con-feră din nou Volovăţului drep-tul de a se situa printre locali-tăţile rurale în care s-au petre-cut şi se petrec fapte pline de însemnătate şi semnificaţii ce nu trebuie sub nici o formă trecute sub tăcere, chiar dacă părintele nu dispune de acea „diplomăţie” care se poartă „într-o soţietate lipsită de prinţipuri care car’vas’zică că nu le are”. Fiindcă părintele nu jură decât pe evanghelia dreptăţii şi adevărului, în pofi-da faptului că acestea umblă pe la noi cu capetele sparte. Cât or mai putea umbla şi aşa; căci momentul sugrumării lor totale şi definitive nu-i deloc foarte departe. Doar vreo mi-nune Dumnezeiască să le mai poată salva. Dar, vorba lui Gr. Alexandrescu, „Minuni în vremea noastră aud a nu se face”. Deci…

Trecând, nu demult, pe la ctitoria ştefaniană din Volovăţ, unde începătura lucrărilor de restaurare (decaparea stra-turilor ulteriore de tencuială) a scos deja la iveală lucruri excepţionale pentru istoricul monumentului şi, implicit, al localităţii, am constatat că neastâmpăratului preot, care, pilduitor, sfinţeşte locul, i-a mai trecut, prin mintea-i isco-ditoare, o ispravă demnă de toată lauda şi pe care o consemnăm nu numai pentru însemnătatea ei intrinsecă, dar şi pentru că n-ar fi deloc rău să fie bine a o lua şi alţii în colimator spre a-i da consis-tenţă în parohiile lor. Despre ce este vorba? În zidul de înăl-ţime medie care înconjoară incinta bisericii, părintele a pus să fie încastrate (până acum) 23 de plăci de marmură albă cu numele, anul naşterii, anul decesului şi calitatea obştească, cultural-ştiinţifică, artistică etc. ale volovăţenilor care s-au distins prin ceva aparte în existenţa lor, făcân-du-se demni să fie cunoscuţi şi, de ce nu?, luaţi ca pildă de urmaşi. E un Pantheon, un adevărat pomelnic în mar-mură, ce va fi, mai mult decât probabil, continuat până va fi epuizat spaţiul disponibil. După aceea vom mai vedea, căci izvorul făptuitorilor de acte deosebite nu va seca vreodată (nici) la Volovăţ. Oricum, glumeşte părintele, amatorii e bine să se grăbeas-că, fiindcă spaţiul nu este, nicidecum, nelimitat, neui-tând ei totuşi că ştacheta condiţiilor de acces este una ridicată!

Pantheonul de la Volovăţ, stabilit de părintele Valenciuc, numără deocamdată (cum am menţionat) 23 de figuri ilustre, celebre (cum vreţi să le ziceţi), de la cel al cărui nu-me se păstrează în denumirea localităţii (Stanislav de) Eloha (> Ialova > Ialovăţ > Volovăţ), atestat pe la 1393, şi până la soldatul erou Bordei Gheorghe, decedat în anul 1969. Mai întâlnim în acest Pantheon sui generis pe un mare slujitor domnesc, Giurgiu (Giurgea), pomenit mai sus, apoi pe un participant la organizarea (în primă fază) a Serbării Naţio-nale de la Putna, din 1871 (prof. Gabriel Băleanu), doi iconari renumiţi (Dimitrie Diaconovici, Nichifor Lupăş-tean), mari binefăcători ai bisericii (Pentelei Cojocar, Ioan Gh. Antonovici), oameni politici şi de stat (Petru I. Vicol – primar; dr. Erast Tarangul – prefect de Suceava; dr. Eugen Tarangul – prefect; Simeon Hâj – prefect şi „Drept al popoarelor”, proclamat ca atare de Statul Israel; Nichifor Robu – senator), preoţi (arhi-prezbiter stavrofor dr. Oreste Tarangul, consilier mitro-politan, pomenit deja mai sus), oameni de litere (prof. Lazăr Vicol – traducător; Constantin Taniu Dracinschi – poet; prof. Mihai Vicol – autor de gramatici; Mircea Grunchievici – poet şi dramaturg; Ghedeon Coca – poet; prof. Clement Antonovici – poet), un universitar de filosofie (prof. univ. dr. Victor Neculce), un cercetător (dr. Orest Mirăuţă – geolog, cartograf) şi… lista rămâne deschisă pentru toţi cei care vor binemerita un loc în acest Pantheon, în care nu trebuie văzut (doar) orgoliul, lăudabil, al unui preot ce ţine să demonstreze că păstoreşte într-o parohie de unde s-au ridicat (şi) oameni de seamă, ci (ceea ce este esenţial) grija acestui hăruit păstor de suflete pentru cinstirea înaintaşilor fără de care cei de astăzi s-ar înfăţişa mult mai sarbezi sau nu s-ar înfăţişa deloc în faţa lumii. În plus, este de remarcat că acest brav păstor dovedeşte că şi-a înţeles plenitudinar misiunea pe care şi-o asumă dezinteresat şi fără vreo condiţionare de cine ştie ce avantaje lumeşti.